La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru
educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de
alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să
susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt
analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un
activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru
România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot
exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni
simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle
tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va
fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional”
cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au
dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de
acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură
este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de
variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a
îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup,
însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la
ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în
creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a
făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este,
prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin
memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație
spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei
moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o
anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu
este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura
acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre
cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are
niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune
istorică este un act iresponsabil.
De
regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit,
față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1.
Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în
„competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de
oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul
este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi
reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există.
Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/
inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități,
gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei
istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în
toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui
fenomen asupra culturii.
Primele
noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie
și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată.
Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice
capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate
disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a
conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au
precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în
filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice,
juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste
forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană,
creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este
considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii.
În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a
omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline
ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și
literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste
discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice.
Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română
se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este
verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele
credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent
că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul
literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari,
generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.
Astfel,
la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare,
Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin
„Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin
Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott,
Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele
literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu
„povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii
ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la
ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de
genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”,
„De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a
scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care
este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” –
atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână –
abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în
fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă
și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la
Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele
armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă
etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă
etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte
înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe
Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de
profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de
la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare
stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și
stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin
e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se
dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a
„barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării
truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat
ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum
s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea
dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a
națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul
greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce
este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și
nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i
pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente
cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine
aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea
majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și
obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai
versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă
pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea
trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii.
I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre
enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În
aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de
informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei,
Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu
și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea
întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău,
naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”,
tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură
națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană.
De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a
făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin
eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate
doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe
averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției
bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.
Să
ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel
scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din
trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial
mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit
educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure
ale celor care dirijează actualmente comunicarea.
Principiul
conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească
mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și
până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există
educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii
învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o
afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi
sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai
pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă
pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau
să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta,
probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria
calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta
pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”,
cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului
sau a WhatsAp-ului?
Toate
bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu
funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer.
Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea
acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea
creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus
îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile
cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”,
erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată
produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12
ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și
nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii
și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de
izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și
experimente.
Mulți
spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți,
trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura
generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat
în școală!
Azi
nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și
culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii,
fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați
un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau
ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau
cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă
pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice
(nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin
vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din
lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și
Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul
Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc,
evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit
să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a
omenirii.
Necultivarea
memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea
inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din
mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați
specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți
distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta
cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce
afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane
cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții
dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei
orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de
unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea
înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de
viață a poporului tău și a omenirii.
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei. Este o
mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort.
Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care
ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în
trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner:
„Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne
propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între
paranteze viața însăși.
Este
drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la
campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare
diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect
discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci
post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și
interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai
multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar
adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă
facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil,
există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea
adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
Prin
urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul
nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui
Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și
ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul
„națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină
a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de
Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de
valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu
și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre
constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor
astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu
avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem
uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu
pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca
și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura
românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim
oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca
Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar
și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este
formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de
limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească,
trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili
sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România,
ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”,
așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.
Academician Prof. IOAN AUREL POP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu